La mulţi ani!

urez tuturor cititorilor, comentatorilor, bloggărilor, etc., etc.

Noul An să vă aducă numai cele bune, astfel încât cele rele să rămână numai o palidă amintire.

A! şi un mic anunţ, de ordin personal: am hotărât ca, din 2011, să comasez cele două bloguri (cel de faţă şi cel de arhitectură),  într-unul singur. Aceasta înseamnă că asta e ultima postare pe blogul anndryusha.wordpress.com, şi că, de mâine, voi scrie numai pe www.biacad.ro.  Voi prelua acolo, la un moment dat, două-trei postări pe care nu mă lasă inima să nu le reciclez. Cei care le-au citit deja aici, sunt rugaţi să le ignore şi să nu ia în nume de rău vanitatea autorului…

Deşi specificul acelui blog este unul de arhitectură, mai mult ca sigur nu mă voi putea abţine să nu “strecor” şi vreun articol obişnuit, ca cele de pe-aici, ori câte-o creaţie de-a lui Luca, precum şi alte câteva chestii la care mă gândesc acum.

Acestea fiind zise, vă urez încă o dată:

LA MULŢI ŞI BUNI ANI!

Moş Crăciun i-a adus…

printre altele, lui Luca, o cutie de plastilină. Luca i-a mulţumit, în felul său… :

Crăciun fericit!

şi La mulţi ani!

urez tuturor cititorilor, comentatorilor, bloggerilor din blogroll şi nu numai, etc.,

rătăciţi pe aici, mai mult sau mai puţin din întâmplare.

Bătrânul şi Măgăriţa

Deşi trecuseră destui ani peste el, existenţa bătrânului decursese relativ monoton, şirul lung de anotimpuri amestecându-se în mintea sa de parcă ar fi fost unul singur, neobişnuit de lung.

Viaţa sa luă un cu totul alt curs din momentul în care o întâlni pe ea, Măgăriţa.

Da, din acel moment lucrurile luară o cu totul altă întorsătură, chiar frumoasă. Cel puţin pentru cei doi – Bătrânul şi Măgăriţa.

În derivă

Să ne înţelegem:

eu, când dau drumul la tembelizor, vreau să văd filme de acţiune cu urmăriri, împuşcături şi bătăi. Din când în când, merge şi câte un meci de fotbal.

Rahaturile româneşti, care copiază rahaturile de pe alte meleaguri, care copiază rahaturile de pe alte meleaguri, nu mă interesează absolut deloc.

Muncesc cât pot, sunt stresat cât pot, sunt scârbit cât pot, faptul că regizorii români au descoperit – după decembrie ’89 – libertatea de a folosi cuvântul “puţă”, dimpreună cu toate variantele sale, regionale sau nu,  mă lasă absolut rece.  Cuvântul “puţă” dimpreună şi cu variantele utilizării obiectului respectiv – naturale ori contra-naturii, bineînţeles.

Drept urmare, am hotărât să renunţ, de luna viitoare, la abonamentul de cablu TV. Cineva trebuie să pună piciorul în prag şi cel mai îndreptăţit să fac asta sunt eu, întrucât nu sunt foarte convins că cei care deţin/produc emisiuni TV chiar le şi urmăresc.

Asta e.

Hai, Steaua!